De ce doar Djokovic şi PTPA vorbesc despre ajutorul destinat tuturor jucătorilor profesionişti?

Articol preluat de pe blogul “Court Chronicles“, al jucătoarei Oana Simion:

La începutul carierei mele, singurul obiectiv pe care îl auzeam era să ajungem în top 50 WTA. Nici acum nu aud pe nimeni să aprecieze un jucător profesionist, dacă e clasat în afara top 100. Poate nici dacă se situează undeva între locurile 50 şi 100. Ce să mai vorbim despre top 500.

Dar câți dintre fanii care ne ignoră, pe cei ce nu intrăm în top 100, sunt printre primii două-trei sute din lume în meseria lor?

Totuşi, ei îşi asigură traiul din jobul pe care îl practică.
În tenis nu este aşa şi de aceea, acesta este unul dintre cele mai dure sporturi profesioniste din punct de vedere financiar.
Pentru că nici măcar ultimii clasaţi dintre jucătorii profesioniști din top 100 nu se pot întreține integral din veniturile lor (am povestit într-un articol precedent despre sursele noastre de venit).

Dar foarte puţini vorbesc despre schimbările care se pot face în tenis.

Să dăm un alt exemplu: dacă ești clasat printre primii 500 de jucători profesioniști de fotbal din lume, ai putea duce o viață decentă? Cu siguranță, da. Salariul mediu în Premier League este de 3,9 milioane de lire pe an. Cu 20 de echipe în această ligă și minim 20 de jucători la o echipă, ajungem la un minim de 400 de jucători profesioniști doar în liga din Anglia. Cu fotbalul ca cel mai popular sport din lume, bineînțeles că acea ligă are o altfel de expunere în media, de aceea drepturile de televizare au fost vândute cu 6,5 miliarde de lire.

Dar și tenisul este al patrulea cel mai popular sport din lume, cu 1,5 miliarde de fani. Chiar şi aşa, bugetul tuturor circuitelor – ATP, WTA, ITF plus turneele de Grand Slam – este mai mic de 2,5 miliarde de dolari. Jucătorii primesc doar 17,5% din toate câștigurile acestei industrii, iar o foarte mare parte din aceşti bani se duc către primii 100 din clasamentele ATP şi WTA. O să spuneţi că aşa este firesc, că ei îi merită, nu noi. Dar un sport în care cei ce vin din urmă se bazează doar pe susţinerea financiară a Federaţiilor sau în cazul în care acestea sunt sărace, pe cea a familiilor, pierde multe valori şi nivelul general scade în timp, lucru care se poate observa în tenis.

Poate ar trebui ca din suma totală a premiilor financiare acordate în cele trei circuite, o parte ceva mai mare să meargă către jucătorii clasaţi în afara top 100, pentru că ceilalţi beneficiază oricum de sponsorizări tehnice şi de altă natură. Am subliniat „ceva mai mare” pentru a se înțelege că susțin doar reducerea acestei diferenţe enorme.

În anul 2020, Covidul a avut un impact foarte mare asupra noastră. Nu am mai putut călători, deci nu am avut cum să ne susținem din turnee, deoarece în calitate de jucători ITF nu am avut o clauză specială pentru condiții extreme şi încă nu o avem. De atunci însă, a fost acordată o atenție mai mare jucătorilor din această zonă a clasamentelor ATP şi WTA. Datorită lui Djokovic, care a susținut încă de pe atunci egalitatea și drepturile noastre, s-a acordat un grant tuturor jucătorilor care nu au mai putut să meargă la turnee.

La US Open 2020, Nole a format o nouă asociație a jucătorilor, sub denumirea de PTPA (The Professional Tennis Players Association) care luptă pentru unirea și mobilizarea jucătorilor cu scopul a crea egalitate și transparență în tenisul profesionist. Principalul lor obiectiv este să ofere tuturor jucătorilor o voce în tenis.

Între timp, şi ITF încearcă să mai reducă din această mare diferență și să aducă îmbunătăţiri circuitului. Au format un comitet al jucătorilor prin intermediul căruia ei pot ţine legătura mai uşor cu comitetul conducător. A crescut numărul turneelor cu premii mai mari. A început să ofere ospitalitate – cazare şi masă asigurate de organizatorul turneului – jucătoarelor aflate pe taboul principal la turneele W80 și W100 (premii în valoare de 80.000, respectiv 100.000 USD).
Totuşi diferenţa despre care vorbeam mai sus persistă, fiind accentuată şi în funcţie de gen, pentru că premiile financiare sunt mai mici la turneele din circuitele feminine.

Acestea sunt cauzate şi de diferenţele de organizare între circuitul masculin şi cel feminin.

Turneele ATP Challenger încep de la cele la care se acordă 50 de puncte campionului (la masculin, ITF organizează doar turnee M15 şi M25).
La feminin, turneele Challenger sunt doar cele WTA 125 (contribuţia financiară totală de 125.000 USD), iar turneele ITF sunt între W15 şi W100. Cum la turneele Challenger este garantată ospitalitatea, se poate observa lesne că la masculin, aceasta se acordă începând cu turnee mai mici, deci jucătorii beneficiază de sprijin, fiind clasaţi, încă, pe locuri mai slabe decât jucătoarele.

Recent am participat la un turneu ITF W60 la Praga unde, concomitent, s-a desfășurat și un turneu ATP Challenger. În afara faptului că jucătorii au beneficiat de ospitalitate – din motivele pe care le-am explicat mai sus – ei fiind cazaţi gratuit la hotelul oficial, am observat şi alte diferențe: terenuri de joc diferite (mai bune pentru ei), arbitrii de linie și copii de mingi mai numeroși decât la meciurile noastre.
Aici intervine o altă problemă – tangenţială cu cea despre care vorbim astăzi şi asupra căreia voi reveni – cea a necesităţii uniformizării categoriilor în circuitul ITF şi în cel intermediar la masculin şi feminin.

Revenind la problema financiară, mă gândesc la o variantă în care jucătorii care evoluează în circuitul ITF să aibă la toate turneele ospitalitatea asigurată gratuit. De asemenea, de la un prag valoric în sus – determinat prin puncte, convertite în premii financiare – să-și poată plăti din venituri şi transportul la turnee. Iar la un nivel şi mai înalt să-şi permită să aibă un antrenor alături la turnee. Astfel, cei clasaţi între locurile 200 şi 500 ar fi capabili să se susţină singuri, iar resursele Federaţiilor ar putea fi dirijate către juniorii aflaţi la început de drum.
Să nu se înţeleagă că propăvăduiesc un egalitarism, care să nu se bazeze pe valoare, adică pe rezultate, ci cu riscul de a mă repeta, pe estomparea într-o măsură – fie aceasta şi mică – a diferenţelor.

Astfel, o jucătoare clasată între locurile 300 şi 500 s-ar putea considera cu adevărat profesionistă şi s-ar concentra doar asupra pregătirii, a evoluţiei în turnee şi nu a surselor de venit care să-i asigure deplasările şi cazarea. Pentru că acest ritm infernal, cu destule prezenţe în campionatele pe echipe din Vestul Europei, cu prezenţe la evenimentele UTR – un circuit neoficial – care ne asigură fonduri pentru turneele ITF, ne expun accidentărilor. Acesta este cazul meu acum şi voi reveni pe larg, legat de ce înseamnă să fii accidentat, pentru un jucător din circuitul ITF.

(O veste bună a venit din partea organizatorilor Roland Garros care au anunțat că au crescut premiile financiare din calificări și primul tur cu 16% față de anul 2022, dar până a ajunge printre primii 220 de jucători este un drum pavat cu suișuri și coborâșuri).

În concluzie, va mai trece ceva timp până când jucătorii profesioniști vor primi drepturile și egalitatea cuvenită, vor avea posibilitatea să se întrețină din acest sport și vor putea călători cu un antrenor alături, chiar dacă sunt clasați în afara top 100. Dar pentru aceasta, fiecare jucător ar trebui să-şi folosească vocea pentru a crea o diferență, cât de mică, în această direcţie.

Multe dintre aceste probleme le-am abordat şi în platforma – pe larg, aici – cu care, în 2020, am candidat pentru Consiliul Jucătorilor ITF.